Vis de primăvară

Plouă. Ploaie de primăvară, bună, fertilă. Ploaie care va face totul să înverzească, iar grădinile și câmpurile să se acopere cu stropi colorați din petale. Ploaie tristă, care taie chef, taie speranță. Tocmai vin din oraș, murată și înfrigurată,  și cu o dorință clară înmugurindu-mi în creier.

Aș vrea să merg undeva, într-un oraș necunoscut. Să mă cazez la un hotel din centru, cu un personal amabil, într-o cameră cu balcon din fier forjat și vedere spre intersecția cea mare. Să urc în cameră, să fac un duș fierbinte, cu un săpun de lavandă, să mă îmbrac într-un halat de baie alb, gros și pufos, să îmi iau în picioare papucii asortați și să mă afund în fotoliu. Un fotoliu mare, confortabil, cu un spătar mult prea înalt și cu o pătură cadrilată deasupra. Aș deschide o carte și aș savura lectura, având sub ochi, pe geam, agitația orașului.

Apoi, la un moment dat, aș suna la room service și aș comanda un thé gourmand, un ceai fierbinte cu petale de trandafiri și cu prăjiturici, dar și un buchet de flori de primvară: lalele, zambile, narcise. Iar toți acei omuleți angajați ai hotelului, pentru că eu aș fi drăguță și pentru că ei se află doar în visul meu, s-ar da peste cap să îmi facă rost de cel mai frumos buchet.

Apoi, după ce ploaia s-ar opri, mi-aș lua în picioare tenișii și pe mine o rochie albastră și aș ieși să explorez orașul. M-aș opri să văd picurii de apă pe frunze, să privesc bichonii scoși la plimbare de doamne cochete, m-aș uita lung după adolescenții care ar ieși din școli râzând.

După vreo două ore, m-aș întoarce spre hotel, trecând pe lângă un tânăr în costum, pe o bicicletă, iar jos, în restaurant, m-ar chema o muzică de pian.

A doua zi dimineață, când m-aș trezi, aș ieși pe balcon. Ținând în mână cafeaua fierbinte, m-aș uita șocată la copacii de pe marginea trotuarului, înfloriți peste noapte. Aș inspira aerul tare, aș urmări din priviri motocicleta care își face drum printre mașinile prea încete și mi-aș spune că nimic nu e mai frumos decât să întâmpini primăvara într-un oraș unde nu ai mai ajuns niciodată.

Apoi m-aș întoarce în orașul meu, orașul meu toropit de ploaie, de frig și de tristețe, care nu are niciun hotel cu balcoane de fier forjat în centru, ai cărui angajați nu îți cumpără buchete de primăvară și nici nu aduc pianiști în restaurant. Și mi-aș spune că nu-i nimic, viața e grea, dar hotelul acela va exista mereu în mintea mea.