Când eram copil, tata și bunicul, pasionați montaniarzi, mă luau adesea cu ei pe munte. Nu mai știu de câte ori am bătut Munții Rodnei – au fost multe! Și înainte, și după Revoluția care a venit când eu aveam 11 ani.
De obicei ne cazam în Borșa Complex, dar nu în hotelurile acelea mari, în care intram doar când bunicul dorea să bea cincizeci de coniac, ci într-o casă particulară.
Era casa lui Ștefan (cu accent pe e), despre care am aflat că a trecut în altă lume de abia în urmă cu câteva zile.
Ștefan ne caza într-o casă ridicată special pentru oaspeți, cu podele din lemn și covoare țesute la război, cu paturi moi acoperite cu cergi și cu o sobă de teracotă în care duduiau lemnele.
Acolo ne retrăgeam noi, înfrigurați și obosiți, după vreo tură pe munte care ținea aproape o zi întreagă. Și camera lui Ștefan ni se părea cel mai frumos și mai primitor hotel.
Uneori, când voiam să ajungem mai departe, ne cazam la cabana meteo de lângă lacul Iezer. Lacul limpede care are forma hărții României, înconjurat de pereți de piatră pe care, pe vremea aceea, se cățărau ciopoare de capre negre și marmote gălăgioase. Acolo, pe pășunea alpină, creșteau gențiene de un albastru intens și aerul era tare, iar vântul tăios.
Pe vremea aceea nu se urca sus în munte cu ATV-urile, ci numai cu piciorul, și cei care se aventurau la cote înalte erau mult mai puțini. Dar sentimentul pe care îl aveai după ce urcai cărarea pe curbe de nivel și ajungeai pe vârful Pietrosul era unic.
Te simțeai stăpânul necunoscut al pământului, cel mai puternic dintre aventurieri, frate cu cele mai curajoase jivine. Și acolo sus, pe vârf, în bătaia unui vânt sălbatic, îndurând un frig nemilos, mâncând un sandvici sărăcăcios, te simțeai împlinit.
Pentru mine, casa lui Ștefan și cabana meteo de la Iezer rămân cele mai frumoase hoteluri din apropierea Munților Rodnei, locuri unde drumeții adevărați găseau un pat cald și uscat atunci când aveau cea mai mare nevoie de odihnă. Locuri cu oameni duri, greu încercați, dar foarte primitori și bucuroși de oaspeți.
Locuri care îmi aduc aminte de bunicul, urcat între timp la stele, de energia lui debordantă, de felul în care a continuat să urce pe munte până după vârsta de 80 de ani, cu pasul lui măsurat, calm, dar hotărât și încăpățânat.
De obicei ne cazam în Borșa Complex, dar nu în hotelurile acelea mari, în care intram doar când bunicul dorea să bea cincizeci de coniac, ci într-o casă particulară.
Era casa lui Ștefan (cu accent pe e), despre care am aflat că a trecut în altă lume de abia în urmă cu câteva zile.
Ștefan ne caza într-o casă ridicată special pentru oaspeți, cu podele din lemn și covoare țesute la război, cu paturi moi acoperite cu cergi și cu o sobă de teracotă în care duduiau lemnele.
Acolo ne retrăgeam noi, înfrigurați și obosiți, după vreo tură pe munte care ținea aproape o zi întreagă. Și camera lui Ștefan ni se părea cel mai frumos și mai primitor hotel.
Uneori, când voiam să ajungem mai departe, ne cazam la cabana meteo de lângă lacul Iezer. Lacul limpede care are forma hărții României, înconjurat de pereți de piatră pe care, pe vremea aceea, se cățărau ciopoare de capre negre și marmote gălăgioase. Acolo, pe pășunea alpină, creșteau gențiene de un albastru intens și aerul era tare, iar vântul tăios.
Pe vremea aceea nu se urca sus în munte cu ATV-urile, ci numai cu piciorul, și cei care se aventurau la cote înalte erau mult mai puțini. Dar sentimentul pe care îl aveai după ce urcai cărarea pe curbe de nivel și ajungeai pe vârful Pietrosul era unic.
Te simțeai stăpânul necunoscut al pământului, cel mai puternic dintre aventurieri, frate cu cele mai curajoase jivine. Și acolo sus, pe vârf, în bătaia unui vânt sălbatic, îndurând un frig nemilos, mâncând un sandvici sărăcăcios, te simțeai împlinit.
Pentru mine, casa lui Ștefan și cabana meteo de la Iezer rămân cele mai frumoase hoteluri din apropierea Munților Rodnei, locuri unde drumeții adevărați găseau un pat cald și uscat atunci când aveau cea mai mare nevoie de odihnă. Locuri cu oameni duri, greu încercați, dar foarte primitori și bucuroși de oaspeți.
Locuri care îmi aduc aminte de bunicul, urcat între timp la stele, de energia lui debordantă, de felul în care a continuat să urce pe munte până după vârsta de 80 de ani, cu pasul lui măsurat, calm, dar hotărât și încăpățânat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu