La motel, ca acasă

În urmă cu câteva zile, un vechi prieten al meu, om de afaceri, m-a vizitat acasă. Nu ne mai văzusem de câteva luni. La un pahar de vin, mi-a spus că dorea să îşi extindă afacerile şi că tocmai îşi cumpărase un motel. Motelul era în stare destul de bună, trebuia doar cosmetizat puţin, cheltuielile nu ar fi fost mari. Şi totuşi, prietenul meu era neliniştit. Motelul era situat într-o staţiune montană din judeţ, unde mai existau şi alte asemenea spaţii de cazare. Nu era tocmai urât, dar era lipsit de strălucire, mai ales la exterior, şi ar fi vrut să îl facă mai atrăgător, fără a cheltui foarte mult. Se gândise să îi schimbe zugrăveala, să folosească nişte culori mai vii, şi să pună muşcate la ferestre. I-am spus că ideea îmi place. Şi totuşi, prietenului meu nu i se părea suficient.

Adevărul e că nu am ştiut cum să-l ajut. Desigur, idei ar fi fost, dar toate erau costisitoare. Când a plecat, m-am simţit cumva vinovat. Nu-i fusesem de niciun folos. Prietenul meu venise la mine plin de speranţă, crezând că eu am soluţia salvatoare. Iar eu îl dezamăgisem.

N-am dormit toată noaptea. M-am tot răsucit de pe o parte pe alta, în căutarea unei idei. Transpirasem şi mi se uscase gura. În final, m-am ridicat din pat. Am băut o jumătate de litru de apă minerală şi am deschis computerul. Am intrat pe Facebook şi în cinci minute am văzut vreo şapte poze cu pisici.
L-am sunat imediat pe prietenul meu. Mi-a răspuns răguşit, îl trezisem. Dar nu îmi păsa, eram prea fericit. “Am o idee”, i-am spus. “Pentru motelul tău”.

Simţeam că îi captasem atenţia. Vocea îi devenise clară dintr-o dată. I-am spus că avea nevoie de nişte pisici. “Pisici?!”, m-a întrebat. “Ce să fac cu pisicile?”

I-am spus că prima impresie pe care mi-o făcuse motelul lui era una de răceală. Construcţia părea impersonală. Avea nevoie de căldură, de ceva care să-ţi dea sentimentul că eşti acasă. Dacă pe holurile motelului şi prin curte s-ar plimba nişte pisici, care din când în când s-ar aşeza în poala oaspeţilor, totul ar părea mult mai primitor. Nici măcar nu era nevoie să cumpere pisicile, putea să le salveze de pe stradă sau din adăpostul oraşului. Astfel, fiecare pisică ar fi avut povestea ei, bună de depănat în faţa clienţilor.

Prietenului meu i-a plăcut foarte mult ideea. Mi-a mulţumit şi mi-a spus că se va interesa dacă este posibil să o pună în practică. Iar eu nu mă mai enervez acum când văd că toţi prietenii mei de pe Facebook postează poze cu pisici.