Mi-am trăit copilăria în vremea comunismului. Nu vreau să fiu cicălitoare, să ridic degetul arătător în aer şi să spun, cu glas tremurat, „Maică, pe vremea mea se mânca salam cu soia”, dar adevărul e că lipsurile erau mari atunci. Erau vremuri cenuşii, triste.
Dar mergeam la mare destul de des. Iar acolo lucrurile stăteau puţin altfel. Pe plajă umblau vânzători ambulanţi, care vindeau “bomboane agricole”, adică seminţe de floarea soarelui, dar şi “ciungă”, adică chewing-gum (gumă de mestecat) şi ţigări, BT, Marlboro şi Kent, din câte îmi amintesc. Era ca şi cum fericirea însăşi s-ar fi plimbat printre cearceafurile înfierbântate de soare. Şi mai erau cluburile de noapte, cu muzică străină şi dansatoare semidezbrăcate, învăluite în pene de struţ, şi cu mese pline de Pepsi Cola şi alune.
Stăteam la hotel. Ţin minte şi acum cât mă plimbam pe holul hotelului, prin faţa unei vitrine anume. Era un “shop”, un magazin unde se vindeau produse pe valută. Magazinul era destinat turiştilor străini, pentru că românii nu aveau dreptul să deţină valută. Produsele se vindeau pe baza actului de identitate. Erau de toate acolo, de la suveniruri, la cafea şi ţigări, de la ciocolată la băuturi alcoolice. Salivam în faţa vitrinei şi îmi imaginam că, odată, voi putea şi eu să-mi cumpăr ciocolată şi bomboane de acolo.
Astăzi, când merg în oraşe străine şi mă cazez la hotel, am parte de bucurii oarecum similare. Cel mai mult îmi place să descopăr minibarul din camera de hotel. Oricâte magazine ar fi în jurul hotelului şi oricâte bunătăţi mi-aş putea cumpăra, nimic nu se compară cu surprizele din minibar. Pot să fie oricât de scumpe, pentru mine sunt ca şi cum aş deţine o comoară. Mai întâi le împart pe categorii, de la cele mai apetisante la cele de care mă pot lipsi, şi le consum pe rând. Dacă stau suficient de mult în acea cameră, risc să le mănânc/beau pe toate. Nu mă pot abţine să nu le consider un cadou oferit de o persoană fără identitate, special pentru mine.
Acum, shop-urile pe valută au dispărut. Magazinele abundă de tot felul de produse, numai bani să ai. Nu sunt nostalgică şi nu o să spun că pe vremea aceea era mai bine. Nu era. Doar că oazele acelea de bunăstare, mici şi rare, din vremea copilăriei, au căpătat o aură de poveste în mintea mea. O aură pe care azi o mai păstrează doar frigiderul acela mic, plin cu surprize, din camera de hotel.
Dar mergeam la mare destul de des. Iar acolo lucrurile stăteau puţin altfel. Pe plajă umblau vânzători ambulanţi, care vindeau “bomboane agricole”, adică seminţe de floarea soarelui, dar şi “ciungă”, adică chewing-gum (gumă de mestecat) şi ţigări, BT, Marlboro şi Kent, din câte îmi amintesc. Era ca şi cum fericirea însăşi s-ar fi plimbat printre cearceafurile înfierbântate de soare. Şi mai erau cluburile de noapte, cu muzică străină şi dansatoare semidezbrăcate, învăluite în pene de struţ, şi cu mese pline de Pepsi Cola şi alune.
Stăteam la hotel. Ţin minte şi acum cât mă plimbam pe holul hotelului, prin faţa unei vitrine anume. Era un “shop”, un magazin unde se vindeau produse pe valută. Magazinul era destinat turiştilor străini, pentru că românii nu aveau dreptul să deţină valută. Produsele se vindeau pe baza actului de identitate. Erau de toate acolo, de la suveniruri, la cafea şi ţigări, de la ciocolată la băuturi alcoolice. Salivam în faţa vitrinei şi îmi imaginam că, odată, voi putea şi eu să-mi cumpăr ciocolată şi bomboane de acolo.
Astăzi, când merg în oraşe străine şi mă cazez la hotel, am parte de bucurii oarecum similare. Cel mai mult îmi place să descopăr minibarul din camera de hotel. Oricâte magazine ar fi în jurul hotelului şi oricâte bunătăţi mi-aş putea cumpăra, nimic nu se compară cu surprizele din minibar. Pot să fie oricât de scumpe, pentru mine sunt ca şi cum aş deţine o comoară. Mai întâi le împart pe categorii, de la cele mai apetisante la cele de care mă pot lipsi, şi le consum pe rând. Dacă stau suficient de mult în acea cameră, risc să le mănânc/beau pe toate. Nu mă pot abţine să nu le consider un cadou oferit de o persoană fără identitate, special pentru mine.
Acum, shop-urile pe valută au dispărut. Magazinele abundă de tot felul de produse, numai bani să ai. Nu sunt nostalgică şi nu o să spun că pe vremea aceea era mai bine. Nu era. Doar că oazele acelea de bunăstare, mici şi rare, din vremea copilăriei, au căpătat o aură de poveste în mintea mea. O aură pe care azi o mai păstrează doar frigiderul acela mic, plin cu surprize, din camera de hotel.
Comentarii
Trimiteți un comentariu