Treceți la conținutul principal

Micile bucurii din hoteluri

Mi-am trăit copilăria în vremea comunismului. Nu vreau să fiu cicălitoare, să ridic degetul arătător în aer şi să spun, cu glas tremurat, „Maică, pe vremea mea se mânca salam cu soia”, dar adevărul e că lipsurile erau mari atunci. Erau vremuri cenuşii, triste.

Dar mergeam la mare destul de des. Iar acolo lucrurile stăteau puţin altfel. Pe plajă umblau vânzători ambulanţi, care vindeau “bomboane agricole”, adică seminţe de floarea soarelui, dar şi “ciungă”, adică chewing-gum (gumă de mestecat) şi ţigări, BT, Marlboro şi Kent, din câte îmi amintesc. Era ca şi cum fericirea însăşi s-ar fi plimbat printre cearceafurile înfierbântate de soare. Şi mai erau cluburile de noapte, cu muzică străină şi dansatoare semidezbrăcate, învăluite în pene de struţ, şi cu mese pline de Pepsi Cola şi alune.

Stăteam la hotel. Ţin minte şi acum cât mă plimbam pe holul hotelului, prin faţa unei vitrine anume. Era un “shop”, un magazin unde se vindeau produse pe valută. Magazinul era destinat turiştilor străini, pentru că românii nu aveau dreptul să deţină valută. Produsele se vindeau pe baza actului de identitate. Erau de toate acolo, de la suveniruri, la cafea şi ţigări, de la ciocolată la băuturi alcoolice. Salivam în faţa vitrinei şi îmi imaginam că, odată, voi putea şi eu să-mi cumpăr ciocolată şi bomboane de acolo.

Astăzi, când merg în oraşe străine şi mă cazez la hotel, am parte de bucurii oarecum similare. Cel mai mult îmi place să descopăr minibarul din camera de hotel. Oricâte magazine ar fi în jurul hotelului şi oricâte bunătăţi mi-aş putea cumpăra, nimic nu se compară cu surprizele din minibar. Pot să fie oricât de scumpe, pentru mine sunt ca şi cum aş deţine o comoară. Mai întâi le împart pe categorii, de la cele mai apetisante la cele de care mă pot lipsi, şi le consum pe rând. Dacă stau suficient de mult în acea cameră, risc să le mănânc/beau pe toate. Nu mă pot abţine să nu le consider un cadou oferit de o persoană fără identitate, special pentru mine.

Acum, shop-urile pe valută au dispărut. Magazinele abundă de tot felul de produse, numai bani să ai. Nu sunt nostalgică şi nu o să spun că pe vremea aceea era mai bine. Nu era. Doar că oazele acelea de bunăstare, mici şi rare, din vremea copilăriei, au căpătat o aură de poveste în mintea mea. O aură pe care azi o mai păstrează doar frigiderul acela mic, plin cu surprize, din camera de hotel.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

25 de lucruri secrete despre hoteluri

„De la ce inseamna cu adevarat stelele cu care este cotat un hotel pana la sfaturi care sa te ajute in obtinerea unei camere mai bune, iata 25 de lucruri pe care personalul hotelier nu ti le va spune niciodata, dar pe care trebuie sa le stii, daca vrei sa ai o vacanta asa cum iti doresti.” 25. E mult mai probabil sa beneficiezi de discount la un hotel independent. Unele lanturi hoteliere se opun scaderii preturilor. 24. Se presupune ca optiunile eco, cum ar fi renuntarea la a ti se face curatenie in camera in fiecare zi, pot fi uneori o scuza de a nu plati camerista (sau de a-i usura munca). 23. Cameristele au cea mai periculoasa slujba intr-un hotel. Si aici intra tot, de la mutarea constanta a saltelelor si a mobilei, pana la expunerea permanenta la gunoaie, resturi menajere si alte mizerii care iti intorc stomacul pe dos. 22. Lasarea de bacsis pentru camerista este apreciata, dar nu se mai poarta de ceva vreme. 21. Daca totusi decizi sa lasi bacsis, pune-l sub

Orașul iglurilor

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am trezit înconjuraă de troiene. Era devreme, chiar dacă se luminase afară, și încă nu multă lume ieșise la lopătat zăpada. Ninge de multe zile. Chiar și acum, când scriu, prin geamul de la balcon văd perdele albe de nea căzând din cer fără întrerupere. Nici nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii. În sufletul fiecărui om care privește zăpada, un copil se bate cu un adult. Entuziasmul luptă cu îngrjorarea. Imagini ca în basme se suprapun cu imagini de coșmar. Drumurile nu sunt curățate, și mai ales pe străduțele din cartiere e imposibil să răzbești cu mașina. Niciun utilaj nicăieri. Oamenii alunecă pe gheața ascunsă de nea, riscând să își rupă picioarele. Ambulanțele și pompierii ajung cu greu să își îndeplinească misiunea. Copacii se rup sub greutatea omătului. Acoperișurile mai șubrede riscă să se prăbușească. În Germania e cod violet – aud de existența lui pentru prima oară. Într-o stațiune in Austria sunt sute de oameni blocați din cauz

E vremea de mers la mare

Da, chiar dacă e inceput de septembrie, chiar dacă vara e pe ducă, e vremea de mers la mare. Marea e cea mai frumoasă în extrasezon, când relaţia dintre tine şi ea capătă intimitate, când hoardele de turişti se retrag prin birouri, când unele cluburi se închid, când aerul sărat devine respirabil şi când poţi să te plimbi pe străzile staţiunii fără ca mii de piei transpirate să se lipească de tine. Când vine toamna, marea începe să mă strige. E frumoasă şi primăvara, dar toamna are un aer melancolic pe care îl găsesc irezistibil. Un aer de femeie părăsită. În timp ce scriu, ascult un filmuleţ pe care l-am înregistrat acum doi ani, în septembrie. Marea mugeşte, sălbatică şi de neoprit, pescăruşii săgetează cerul pătat de nori, dungi de lumină proiectate peste puful lor, umbra unei bărci înaintează imperceptibil pe valuri, cerul îşi schimbă faţa de la un minut la altul, doar marea rămâne aceeaşi. Eram la un curs de scriere creativă şi mersesem pe plajă pe la 5 dimineaţa, să prind răsări