Sunt o scriitoare.
Nu o spun răspicat, căci nu sunt sigură că am dreptul să o spun, deşi am publicat nişte cărţi. Dar, la urma urmei, după câte cărţi publicate, după ce tiraje vândute, după ce atingi ce cotă de notorietate poţi să spui, fără să te jenezi, “da, sunt un scriitor”? Nu, deocamdată o spun cu timiditate, şi doar pentru că ar fi mult mai complicat să mă explic altfel.
Întotdeauna am visat că voi scrie într-un hotel. Că îmi voi alege un hotel, apoi o cameră, şi că voi avea timpul şi banii necesari să stau acolo câteva săptămâni. Singură, doar eu cu laptopul meu. Ar fi minunat.
Pentru un scriitor, e foarte importantă schimbarea. Pentru schimbarea perspectivei, unii recomandă ca, atunci când scriitorul se află în propria lui casă, să se urce pe un scaun şi să privească încăperea de sus. Orice fel de schimbare ajută la scris, ajută la ieşirea din rutină şi la evitarea repetiţiilor. Însă, uneori, viaţa noastră este destul de plictisitoare, şi atunci ea trebuie ajutată cu mici trucuri. Precum cel cu scaunul.
Camera de hotel ar fi pentru mine un astfel de truc. Nu mi-aş dori decât să mă plimb prin oraşul cel nou, să citesc şi să scriu. M-aş îmbrăca banal, în culori terne, şi aş sta adesea pe canapelele din holurile hotelului. Aş urmări clienţii cu privirea, le-aş afla micile secrete, le-aş învăţa ticurile şi obiceiurile, i-ar apoi i-aş transforma în personaje. Aş scrie despre zgomotele nopţii, care trec prin pereţii subţiri ai camerelor de hotel, despre ochiul vânăt al cameristei trecute de prima tinereţe, despre copilul căruia îi place să îşi tamponeze maşinuţele chiar în faţa uşii camerei mele, despre părinţii lui, care se ceartă în fiecare noapte pe balcon, iar apoi fac dragoste, lovind sacadat peretele dintre camera mea şi camera lor.
Dacă aş sta suficient în hotelul acela, aş putea scrie un volum de povestiri. Toate, despre oamenii din burta mare şi primitoare a hotelului. Căci, deşi familiare, hotelurile sunt o lume cu multe necunoscute, pe lângă care trecem adesea nepăsători. Şi, deşi par nişte femei deschise, care te primesc cu zâmbetul pe buze, hotelurile sunt personaje misterioase, care ascund secrete de toate felurile, de la adulter la crimă, de la jafuri la sechestrări de persoane. E nevoie doar de un ochi atent, de o inimă deschisă, de răbdare şi atenţie, pentru a deconspira doamna, pentru a spune în faţa lumii întregi: «Aşa arată Ea cu adevărat, nu vă lăsaţi păcăliţi de zâmbetul ei de regină, acum am găsit Adevărul.»
Nu o spun răspicat, căci nu sunt sigură că am dreptul să o spun, deşi am publicat nişte cărţi. Dar, la urma urmei, după câte cărţi publicate, după ce tiraje vândute, după ce atingi ce cotă de notorietate poţi să spui, fără să te jenezi, “da, sunt un scriitor”? Nu, deocamdată o spun cu timiditate, şi doar pentru că ar fi mult mai complicat să mă explic altfel.
Întotdeauna am visat că voi scrie într-un hotel. Că îmi voi alege un hotel, apoi o cameră, şi că voi avea timpul şi banii necesari să stau acolo câteva săptămâni. Singură, doar eu cu laptopul meu. Ar fi minunat.
Pentru un scriitor, e foarte importantă schimbarea. Pentru schimbarea perspectivei, unii recomandă ca, atunci când scriitorul se află în propria lui casă, să se urce pe un scaun şi să privească încăperea de sus. Orice fel de schimbare ajută la scris, ajută la ieşirea din rutină şi la evitarea repetiţiilor. Însă, uneori, viaţa noastră este destul de plictisitoare, şi atunci ea trebuie ajutată cu mici trucuri. Precum cel cu scaunul.
Camera de hotel ar fi pentru mine un astfel de truc. Nu mi-aş dori decât să mă plimb prin oraşul cel nou, să citesc şi să scriu. M-aş îmbrăca banal, în culori terne, şi aş sta adesea pe canapelele din holurile hotelului. Aş urmări clienţii cu privirea, le-aş afla micile secrete, le-aş învăţa ticurile şi obiceiurile, i-ar apoi i-aş transforma în personaje. Aş scrie despre zgomotele nopţii, care trec prin pereţii subţiri ai camerelor de hotel, despre ochiul vânăt al cameristei trecute de prima tinereţe, despre copilul căruia îi place să îşi tamponeze maşinuţele chiar în faţa uşii camerei mele, despre părinţii lui, care se ceartă în fiecare noapte pe balcon, iar apoi fac dragoste, lovind sacadat peretele dintre camera mea şi camera lor.
Dacă aş sta suficient în hotelul acela, aş putea scrie un volum de povestiri. Toate, despre oamenii din burta mare şi primitoare a hotelului. Căci, deşi familiare, hotelurile sunt o lume cu multe necunoscute, pe lângă care trecem adesea nepăsători. Şi, deşi par nişte femei deschise, care te primesc cu zâmbetul pe buze, hotelurile sunt personaje misterioase, care ascund secrete de toate felurile, de la adulter la crimă, de la jafuri la sechestrări de persoane. E nevoie doar de un ochi atent, de o inimă deschisă, de răbdare şi atenţie, pentru a deconspira doamna, pentru a spune în faţa lumii întregi: «Aşa arată Ea cu adevărat, nu vă lăsaţi păcăliţi de zâmbetul ei de regină, acum am găsit Adevărul.»
Comentarii
Trimiteți un comentariu