Treceți la conținutul principal

Călătorul

Am cunoscut odată un bărbat pe care nu l-am putut uita. Nu a însemnat nimic pentru mine, nu în sensul acela romantic, şi totuşi a însemnat totul. Îi plăcea să călătorească. De fapt, călătoriile erau singurele care îi dădeau sentimentul că este viu. Avea o slujbă obişnuită, de birou, şi, când nu avea de lucru, naviga pe Internet, căutând oraşe frumoase şi obiective turistice pe care i-ar fi plăcut să le vadă. Din când în când, îşi lua câteva zile libere, şi atunci colegii lui ştiau că a plecat să caute fericirea.

 Era un tip foarte convingător. Vorbea frumos, şi asta atrăgea. Nimeni nu înţelegea, însă, cum reuşea să îşi facă prieteni imediat ce ajungea într-un oraş nou. Poate că, înainte să plece de acasă, căuta pe Internet oameni care locuiau în oraşul de destinaţie. Sau poate că îi găsea în cărţile de telefon. Sau în tren.
Dar el niciodată nu înnopta la vreun hotel, sau la o pensiune. De fiecare dată era invitat să doarmă într-un pat confortabil, într-o casă frumoasă sau într-un apartament modern. Nu refuza nici culcuşurile mai modeste, atâta timp cât erau curate. În general, nu era un om pretenţios. Dar nu îi plăcea să doarmă singur. Aşa încât de obicei gazdele lui erau femei singure, divorţate sau văduve, ori neveste de marinari, cu dorul în oase.

Cum necum, bărbatul le aburea, le vrăjea cu toate cunoştinţele lui de geografie şi cu referinţele literare – întotdeauna, înainte de a pleca în călătorie, citea tot ce găsea despre oraşul de destinaţie. Iar ele, femeile, se bucurau să îl primească, îl răsfăţau cu tot ce aveau mai bun în casă, îl spălau, îl masau, şi la final refuzau să primească vreo plată în bani.

Se despărţeau fericiţi, iar el promitea că o va mai căuta cât de curând. Dar nu obişnuia să meargă de două ori în acelaşi oraş. Întotdeauna îşi dorea altceva, ceva nou, ceva ce nu mai văzuse şi nu îşi putea imagina. Aşa încât continua să meargă la birou, să se documenteze, să călătorească.

 Aşa ne-am întâlnit şi noi într-o gară, în timp ce aşteptam fiecare câte un tren. S-a aşezat lângă mine, pe bancă, mi-a cerut o ţigară şi a început să-mi povestească istorioare hazlii pe care le trăise. I-am spus că eu nu aş avea curajul să călătoresc în felul acesta şi că, de altfel, fiind femeie, gestul meu ar fi privit mult mai aspru. Atunci mi-a spus că părerile oamenilor nu ar trebui să conteze pentru mine şi că ar trebui să merg pe drumul meu. Aveam nevoie doar de puţin curaj şi de o doză de nebunie.

 Îmi plăcea ce îmi spunea, simţeam că are dreptate, dar nu vedeam cum aş fi putut să-i calc pe urme. Din vorbă în vorbă, am aflat că trenul meu trecea chiar prin oraşul de unde venea domnul de lângă mine. A zâmbit puţin şi a scos din buzunar o cheie.

Mi-a pus-o în palmă, mi-a spus adresa, şi m-a asigurat că eram binevenită. “Simte-te ca acasă”, mi-a spus, indicându-mi să las cheia în vecini, la plecare.

 Atunci am început să simt că trăiesc.

 Anca Goja

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Crăciunul, momentul când turiștii nu vor să rămână cu picioarele pe pământ

Puțini români obișnuiesc să plece în călătorie de Crăciun. Pentru cei mai mulți dintre noi, Crăciunul înseamnă „acasă”, „familie”. Dacă totuși vor un peisaj nou de Nașterea Domnului, cel mai probabil turiștii vor alege o pensiune. Cele mai multe dintre acestea s-au adaptat și includ turiștii în ritualul pregătirilor de Crăciun: tăierea porcului și pregătirea cărnii, prepararea cozonacilor și a sarmalelor, cărora li se adaugă plimbări cu sania sau căruța și, desigur, multe colinde. E un „meniu” standard, menit să le dea oamenilor iluzia că retrăiesc vremurile copilăriei în casa bunicior. Și prinde de fiecare dată.

Pentru cei care preferă un Crăciun urban, există hotelurile. Cu holurile lor largi în culori reci, camerele aproape identice și mobila fără personalitate, acestora le e mai greu să le dea turiștilor senzația de „acasă”. Și totuși se poate. Un brad împodobit și câteva ghirlande fac minuni. La fel și un meniu tradițional în seara de Crăciun și câteva colinde românești. Mai ales…

Ferestrele care pot distruge o călătorie

Atunci când plecăm de acasă pentru mai mult timp, ceva în mintea noastră se schimbă. Ne schimbăm tabieturile, căutăm noul, „schimbăm aerul”, cum se spune. Aerul din jur și aerul nostru, adică starea de spirit. Nu e o legendă, e adevărul. De multe ori, când suntem într-un impas, prietenii ne recomandă să facem o călătorie. Asta ne poate ajuta să ieșim din starea de tristețe prelungită, să luăm o decizie grea sau să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. În general, o călătorie este un prilej de sondare a propriului interior, de meditație, de regăsire.

Depinde de mai mulți factori unde și cum vom alege să facem această călătorie. Într-o capitală zgomotoasă, cu cluburi de noapte și baruri. La mare, într-o iarnă înghețată, când zgomotul repetitiv al valurilor te face să te gândești la eternitate. La munte, într-o toamnă aurie, a cărui soare prietenos îți încălzește inima plină de îndoieli.

Oricum ar fi, camera în care te vei caza este foarte importantă. Și nu e important doar ca scurgerea d…

Vis de primăvară

Plouă. Ploaie de primăvară, bună, fertilă. Ploaie care va face totul să înverzească, iar grădinile și câmpurile să se acopere cu stropi colorați din petale. Ploaie tristă, care taie chef, taie speranță. Tocmai vin din oraș, murată și înfrigurată,  și cu o dorință clară înmugurindu-mi în creier.

Aș vrea să merg undeva, într-un oraș necunoscut. Să mă cazez la un hotel din centru, cu un personal amabil, într-o cameră cu balcon din fier forjat și vedere spre intersecția cea mare. Să urc în cameră, să fac un duș fierbinte, cu un săpun de lavandă, să mă îmbrac într-un halat de baie alb, gros și pufos, să îmi iau în picioare papucii asortați și să mă afund în fotoliu. Un fotoliu mare, confortabil, cu un spătar mult prea înalt și cu o pătură cadrilată deasupra. Aș deschide o carte și aș savura lectura, având sub ochi, pe geam, agitația orașului.

Apoi, la un moment dat, aș suna la room service și aș comanda un thé gourmand, un ceai fierbinte cu petale de trandafiri și cu prăjiturici, dar și u…