Am cunoscut odată un bărbat pe care nu l-am putut uita. Nu a însemnat nimic pentru mine, nu în sensul acela romantic, şi totuşi a însemnat totul.
Îi plăcea să călătorească. De fapt, călătoriile erau singurele care îi dădeau sentimentul că este viu. Avea o slujbă obişnuită, de birou, şi, când nu avea de lucru, naviga pe Internet, căutând oraşe frumoase şi obiective turistice pe care i-ar fi plăcut să le vadă. Din când în când, îşi lua câteva zile libere, şi atunci colegii lui ştiau că a plecat să caute fericirea.
Era un tip foarte convingător. Vorbea frumos, şi asta atrăgea. Nimeni nu înţelegea, însă, cum reuşea să îşi facă prieteni imediat ce ajungea într-un oraş nou. Poate că, înainte să plece de acasă, căuta pe Internet oameni care locuiau în oraşul de destinaţie. Sau poate că îi găsea în cărţile de telefon. Sau în tren.
Dar el niciodată nu înnopta la vreun hotel, sau la o pensiune. De fiecare dată era invitat să doarmă într-un pat confortabil, într-o casă frumoasă sau într-un apartament modern. Nu refuza nici culcuşurile mai modeste, atâta timp cât erau curate. În general, nu era un om pretenţios. Dar nu îi plăcea să doarmă singur. Aşa încât de obicei gazdele lui erau femei singure, divorţate sau văduve, ori neveste de marinari, cu dorul în oase.
Cum necum, bărbatul le aburea, le vrăjea cu toate cunoştinţele lui de geografie şi cu referinţele literare – întotdeauna, înainte de a pleca în călătorie, citea tot ce găsea despre oraşul de destinaţie. Iar ele, femeile, se bucurau să îl primească, îl răsfăţau cu tot ce aveau mai bun în casă, îl spălau, îl masau, şi la final refuzau să primească vreo plată în bani.
Se despărţeau fericiţi, iar el promitea că o va mai căuta cât de curând. Dar nu obişnuia să meargă de două ori în acelaşi oraş. Întotdeauna îşi dorea altceva, ceva nou, ceva ce nu mai văzuse şi nu îşi putea imagina. Aşa încât continua să meargă la birou, să se documenteze, să călătorească.
Aşa ne-am întâlnit şi noi într-o gară, în timp ce aşteptam fiecare câte un tren. S-a aşezat lângă mine, pe bancă, mi-a cerut o ţigară şi a început să-mi povestească istorioare hazlii pe care le trăise. I-am spus că eu nu aş avea curajul să călătoresc în felul acesta şi că, de altfel, fiind femeie, gestul meu ar fi privit mult mai aspru. Atunci mi-a spus că părerile oamenilor nu ar trebui să conteze pentru mine şi că ar trebui să merg pe drumul meu. Aveam nevoie doar de puţin curaj şi de o doză de nebunie.
Îmi plăcea ce îmi spunea, simţeam că are dreptate, dar nu vedeam cum aş fi putut să-i calc pe urme. Din vorbă în vorbă, am aflat că trenul meu trecea chiar prin oraşul de unde venea domnul de lângă mine. A zâmbit puţin şi a scos din buzunar o cheie.
Mi-a pus-o în palmă, mi-a spus adresa, şi m-a asigurat că eram binevenită. “Simte-te ca acasă”, mi-a spus, indicându-mi să las cheia în vecini, la plecare.
Atunci am început să simt că trăiesc.
Anca Goja
Era un tip foarte convingător. Vorbea frumos, şi asta atrăgea. Nimeni nu înţelegea, însă, cum reuşea să îşi facă prieteni imediat ce ajungea într-un oraş nou. Poate că, înainte să plece de acasă, căuta pe Internet oameni care locuiau în oraşul de destinaţie. Sau poate că îi găsea în cărţile de telefon. Sau în tren.
Dar el niciodată nu înnopta la vreun hotel, sau la o pensiune. De fiecare dată era invitat să doarmă într-un pat confortabil, într-o casă frumoasă sau într-un apartament modern. Nu refuza nici culcuşurile mai modeste, atâta timp cât erau curate. În general, nu era un om pretenţios. Dar nu îi plăcea să doarmă singur. Aşa încât de obicei gazdele lui erau femei singure, divorţate sau văduve, ori neveste de marinari, cu dorul în oase.
Cum necum, bărbatul le aburea, le vrăjea cu toate cunoştinţele lui de geografie şi cu referinţele literare – întotdeauna, înainte de a pleca în călătorie, citea tot ce găsea despre oraşul de destinaţie. Iar ele, femeile, se bucurau să îl primească, îl răsfăţau cu tot ce aveau mai bun în casă, îl spălau, îl masau, şi la final refuzau să primească vreo plată în bani.
Se despărţeau fericiţi, iar el promitea că o va mai căuta cât de curând. Dar nu obişnuia să meargă de două ori în acelaşi oraş. Întotdeauna îşi dorea altceva, ceva nou, ceva ce nu mai văzuse şi nu îşi putea imagina. Aşa încât continua să meargă la birou, să se documenteze, să călătorească.
Aşa ne-am întâlnit şi noi într-o gară, în timp ce aşteptam fiecare câte un tren. S-a aşezat lângă mine, pe bancă, mi-a cerut o ţigară şi a început să-mi povestească istorioare hazlii pe care le trăise. I-am spus că eu nu aş avea curajul să călătoresc în felul acesta şi că, de altfel, fiind femeie, gestul meu ar fi privit mult mai aspru. Atunci mi-a spus că părerile oamenilor nu ar trebui să conteze pentru mine şi că ar trebui să merg pe drumul meu. Aveam nevoie doar de puţin curaj şi de o doză de nebunie.
Îmi plăcea ce îmi spunea, simţeam că are dreptate, dar nu vedeam cum aş fi putut să-i calc pe urme. Din vorbă în vorbă, am aflat că trenul meu trecea chiar prin oraşul de unde venea domnul de lângă mine. A zâmbit puţin şi a scos din buzunar o cheie.
Mi-a pus-o în palmă, mi-a spus adresa, şi m-a asigurat că eram binevenită. “Simte-te ca acasă”, mi-a spus, indicându-mi să las cheia în vecini, la plecare.
Atunci am început să simt că trăiesc.
Anca Goja
Comentarii
Trimiteți un comentariu