Treceți la conținutul principal

Călătorul

Am cunoscut odată un bărbat pe care nu l-am putut uita. Nu a însemnat nimic pentru mine, nu în sensul acela romantic, şi totuşi a însemnat totul. Îi plăcea să călătorească. De fapt, călătoriile erau singurele care îi dădeau sentimentul că este viu. Avea o slujbă obişnuită, de birou, şi, când nu avea de lucru, naviga pe Internet, căutând oraşe frumoase şi obiective turistice pe care i-ar fi plăcut să le vadă. Din când în când, îşi lua câteva zile libere, şi atunci colegii lui ştiau că a plecat să caute fericirea.

 Era un tip foarte convingător. Vorbea frumos, şi asta atrăgea. Nimeni nu înţelegea, însă, cum reuşea să îşi facă prieteni imediat ce ajungea într-un oraş nou. Poate că, înainte să plece de acasă, căuta pe Internet oameni care locuiau în oraşul de destinaţie. Sau poate că îi găsea în cărţile de telefon. Sau în tren.
Dar el niciodată nu înnopta la vreun hotel, sau la o pensiune. De fiecare dată era invitat să doarmă într-un pat confortabil, într-o casă frumoasă sau într-un apartament modern. Nu refuza nici culcuşurile mai modeste, atâta timp cât erau curate. În general, nu era un om pretenţios. Dar nu îi plăcea să doarmă singur. Aşa încât de obicei gazdele lui erau femei singure, divorţate sau văduve, ori neveste de marinari, cu dorul în oase.

Cum necum, bărbatul le aburea, le vrăjea cu toate cunoştinţele lui de geografie şi cu referinţele literare – întotdeauna, înainte de a pleca în călătorie, citea tot ce găsea despre oraşul de destinaţie. Iar ele, femeile, se bucurau să îl primească, îl răsfăţau cu tot ce aveau mai bun în casă, îl spălau, îl masau, şi la final refuzau să primească vreo plată în bani.

Se despărţeau fericiţi, iar el promitea că o va mai căuta cât de curând. Dar nu obişnuia să meargă de două ori în acelaşi oraş. Întotdeauna îşi dorea altceva, ceva nou, ceva ce nu mai văzuse şi nu îşi putea imagina. Aşa încât continua să meargă la birou, să se documenteze, să călătorească.

 Aşa ne-am întâlnit şi noi într-o gară, în timp ce aşteptam fiecare câte un tren. S-a aşezat lângă mine, pe bancă, mi-a cerut o ţigară şi a început să-mi povestească istorioare hazlii pe care le trăise. I-am spus că eu nu aş avea curajul să călătoresc în felul acesta şi că, de altfel, fiind femeie, gestul meu ar fi privit mult mai aspru. Atunci mi-a spus că părerile oamenilor nu ar trebui să conteze pentru mine şi că ar trebui să merg pe drumul meu. Aveam nevoie doar de puţin curaj şi de o doză de nebunie.

 Îmi plăcea ce îmi spunea, simţeam că are dreptate, dar nu vedeam cum aş fi putut să-i calc pe urme. Din vorbă în vorbă, am aflat că trenul meu trecea chiar prin oraşul de unde venea domnul de lângă mine. A zâmbit puţin şi a scos din buzunar o cheie.

Mi-a pus-o în palmă, mi-a spus adresa, şi m-a asigurat că eram binevenită. “Simte-te ca acasă”, mi-a spus, indicându-mi să las cheia în vecini, la plecare.

 Atunci am început să simt că trăiesc.

 Anca Goja

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

25 de lucruri secrete despre hoteluri

„De la ce inseamna cu adevarat stelele cu care este cotat un hotel pana la sfaturi care sa te ajute in obtinerea unei camere mai bune, iata 25 de lucruri pe care personalul hotelier nu ti le va spune niciodata, dar pe care trebuie sa le stii, daca vrei sa ai o vacanta asa cum iti doresti.” 25. E mult mai probabil sa beneficiezi de discount la un hotel independent. Unele lanturi hoteliere se opun scaderii preturilor. 24. Se presupune ca optiunile eco, cum ar fi renuntarea la a ti se face curatenie in camera in fiecare zi, pot fi uneori o scuza de a nu plati camerista (sau de a-i usura munca). 23. Cameristele au cea mai periculoasa slujba intr-un hotel. Si aici intra tot, de la mutarea constanta a saltelelor si a mobilei, pana la expunerea permanenta la gunoaie, resturi menajere si alte mizerii care iti intorc stomacul pe dos. 22. Lasarea de bacsis pentru camerista este apreciata, dar nu se mai poarta de ceva vreme. 21. Daca totusi decizi sa lasi bacsis, pune-l sub

Orașul iglurilor

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am trezit înconjuraă de troiene. Era devreme, chiar dacă se luminase afară, și încă nu multă lume ieșise la lopătat zăpada. Ninge de multe zile. Chiar și acum, când scriu, prin geamul de la balcon văd perdele albe de nea căzând din cer fără întrerupere. Nici nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii. În sufletul fiecărui om care privește zăpada, un copil se bate cu un adult. Entuziasmul luptă cu îngrjorarea. Imagini ca în basme se suprapun cu imagini de coșmar. Drumurile nu sunt curățate, și mai ales pe străduțele din cartiere e imposibil să răzbești cu mașina. Niciun utilaj nicăieri. Oamenii alunecă pe gheața ascunsă de nea, riscând să își rupă picioarele. Ambulanțele și pompierii ajung cu greu să își îndeplinească misiunea. Copacii se rup sub greutatea omătului. Acoperișurile mai șubrede riscă să se prăbușească. În Germania e cod violet – aud de existența lui pentru prima oară. Într-o stațiune in Austria sunt sute de oameni blocați din cauz

E vremea de mers la mare

Da, chiar dacă e inceput de septembrie, chiar dacă vara e pe ducă, e vremea de mers la mare. Marea e cea mai frumoasă în extrasezon, când relaţia dintre tine şi ea capătă intimitate, când hoardele de turişti se retrag prin birouri, când unele cluburi se închid, când aerul sărat devine respirabil şi când poţi să te plimbi pe străzile staţiunii fără ca mii de piei transpirate să se lipească de tine. Când vine toamna, marea începe să mă strige. E frumoasă şi primăvara, dar toamna are un aer melancolic pe care îl găsesc irezistibil. Un aer de femeie părăsită. În timp ce scriu, ascult un filmuleţ pe care l-am înregistrat acum doi ani, în septembrie. Marea mugeşte, sălbatică şi de neoprit, pescăruşii săgetează cerul pătat de nori, dungi de lumină proiectate peste puful lor, umbra unei bărci înaintează imperceptibil pe valuri, cerul îşi schimbă faţa de la un minut la altul, doar marea rămâne aceeaşi. Eram la un curs de scriere creativă şi mersesem pe plajă pe la 5 dimineaţa, să prind răsări