Pe acoperişul unui hotel

Îmi place singurătatea. Mă simt bine când sunt doar eu cu mine, departe de zgomotele vieţii, când mă refugiez în cotloanele ascunse ale minţii mele şi încep să visez. În acele momente, aş vrea să nu existe televizor, internet sau telefoane, să pot să rup, pentru o vreme, orice legătură cu lumea exterioară.

Mă întreb uneori când şi unde mă simt cel mai singură. Şi mă surprind spunându-mi că cel mai acut sentiment de singurătate îl am când sunt înconjurată de lume. Când sunt în mijlocul unei mulţimi care se simte bine, se distrează, râde şi spune glume. Atunci există un moment zero în care în mintea mea se întâmplă un declic şi devin foarte conştientă de propria mea persoană. Gândurile, până atunci îndreptate înspre ceilalţi, înspre vorbele şi glumele lor, capătă brusc o altă direcţie, spre interior. Şi starea de spirit mi se schimbă. Şi nu în bine.

Mă mai simt singură când am aşteptări. Când îmi doresc ca cineva, o persoană anume, să mă caute, şi ea nu o face. Când telefonul, deşi privit cu insistenţă, nu sună, când niciun mesaj nu îmi apare pe ecranul computerului. Şi iar nu e bine.

Acestea sunt cazuri când singurătatea e tristă. Însă, de obicei, ea e productivă. Îmi place să merg singură pe stradă. Mi se întâmplă adesea să îmi imaginez dialoguri şi situaţii amuzante, şi să mă trezesc că lumea mă priveşte curios, în timp ce eu am gura până la urechi.

Uneori mă gândesc că, poate, cel mai acut sentiment de singurătate l-aş putea avea pe acoperişul unui hotel. Un hotel înalt, de unde să văd cerul şi vârfurile clădirilor din jur. Aş şti, atunci, că dedesubtul meu îşi duc viaţa oameni care se simt singuri. Oameni aflaţi într-o stare de provizorat, oameni care nu se simt noaptea confortabil, pentru că dorm în paturi străine, oameni care se gândesc la casele şi familiile lor de departe, oameni care se simt singuri în timp ce au aventuri, oameni care înşală şi care sunt înşelaţi. Aş simţi tumultul venind de sub mine şi liniştea cuprinzându-mă din înalt, şi aş şti că stă numai în puterea mea ca eu să aleg de care parte mă aflu. Şi, desigur, aş alege viaţa, aşa zbuciumată cum e, chiar dacă doar din postura de privitor, de observator, de visător.

Mi-ar plăcea ca, din când în când, în zilele mele proaste, să urc pentru o oră pe acoperişul unui hotel. De acolo, de sus, balanţa poate fi ţinută corect. Acolo, cu fruntea în cer şi cu picioarele în mocirlă, poţi să iei cele mai corecte decizii. Chiar dacă sunt doar decizii pentru o zi.