Treceți la conținutul principal

O cabană la munte

Imaginaţi-vă o cabană la munte. O cabană frumoasă, relativ nouă, într-o zonă pitorească, cu verdeaţă şi stânci, cu aer tare şi cu soare.

Imaginaţi-vă jumătate din cabană plină cu pensionari români, şi cealaltă jumătate, plină cu pensionari occidentali.

Românii ar fi îmbrăcaţi în haine preponderent închise la culoare, sobre, negre, maron sau cel mult bej. În picioare ar purta şlapi. Bărbaţii ar avea pe cap şepci cu cozoroc, iar doamnele ar avea părul dat cu soluţie permanent. S-ar trezi cu toţii dis de dimineaţă, şi-ar bea cafeaua, ar mânca o omletă cu slăninuţă şi ceapă şi multă pâine albă, iar apoi ar pune muzică. Ceva de-al nostru. Folclor nou. Şi ar pregăti grătarele, chiar în curtea cabanei, în timp ce ar povesti ultimele isprăvi ale nepoţeilor rămaşi acasă.

Străinii ar fi îmbrăcaţi în haine colorate. Predominant roz, dar şi înflorate sau bleu-ciel. Ar purta în picioare pantofi sport, albi sau coloraţi, şi în spate rucsacuri mici. Pe cap ar avea pălării de soare. S-ar trezi cu toţii dis de dimineaţă, şi-ar bea cafeaua, ar mânca pâine integrală cu brânză şi salată, apoi ar lua-o la picior. Nu s-ar opri până pe vârful muntelui, mergând în ritm susţinut, căci nu le-ar lipsi pregătirea fizică. Şi-ar face fotografii pe creastă, apoi ar lungi puţin traseul, pentru că ar fi prea devreme să se întoarcă la cabană.

Românii privesc ieşirea la pensie ca pe un sfârşit. Ca pe finalul vieţii active. Odată pensionaţi, românilor nu le rămâne decât să se pregătească pentru moarte. Ei nu mai poartă îmbrăcăminte veselă, pentru că, nu-i aşa, la vârsta lor nu se cade. Ei nu fac sport, pentru că nu au făcut nici până atunci şi pentru că nu văd de ce s-ar îngriji de propria condiţie fizică tocmai acum, la bătrâneţe. Ei nu se îngrijesc, pentru că nu au bani de creme şi loţiuni, de spa şi masaj. Sau, dacă îi au, preferă să îi cheltuie pe cadouri pentru nepoţi. Sau pe mâncare. Ei nu merg în vacanţe tot din lipsă de bani. Cel mult, în vizită la copii, în străinătate. Dar şi acolo le e dor de sarmalele de acasă, de telenovelele de la televizor şi de discuţiile cu vecinii.

Nu am scris acest text pentru ca să îmi bat joc de o anumită categorie de români. Am scris acest text pentru că am fost recent în străinătate şi am avut un şoc văzând oameni în vârstă pe munte sau la piscină, în număr mare, sau mâncând în restaurante selecte. Am avut un şoc, pentru că ştiu că la noi nu se întâmplă aşa.

Poate că ideea unui hotel plin pe jumătate cu pensionari români şi pe jumătate cu pensionari occidentali nu ar fi rea deloc, din perspectiva unui schimb cultural. Poate că banii nu sunt singura piedică din faţa vâstnicilor români. Poate că şi o schimbare de mentalitate ar fi bună. Pensionarea nu e finalul vieţii. Poate fi doar începutul libertăţii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

25 de lucruri secrete despre hoteluri

„De la ce inseamna cu adevarat stelele cu care este cotat un hotel pana la sfaturi care sa te ajute in obtinerea unei camere mai bune, iata 25 de lucruri pe care personalul hotelier nu ti le va spune niciodata, dar pe care trebuie sa le stii, daca vrei sa ai o vacanta asa cum iti doresti.” 25. E mult mai probabil sa beneficiezi de discount la un hotel independent. Unele lanturi hoteliere se opun scaderii preturilor. 24. Se presupune ca optiunile eco, cum ar fi renuntarea la a ti se face curatenie in camera in fiecare zi, pot fi uneori o scuza de a nu plati camerista (sau de a-i usura munca). 23. Cameristele au cea mai periculoasa slujba intr-un hotel. Si aici intra tot, de la mutarea constanta a saltelelor si a mobilei, pana la expunerea permanenta la gunoaie, resturi menajere si alte mizerii care iti intorc stomacul pe dos. 22. Lasarea de bacsis pentru camerista este apreciata, dar nu se mai poarta de ceva vreme. 21. Daca totusi decizi sa lasi bacsis, pune-l sub

Orașul iglurilor

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am trezit înconjuraă de troiene. Era devreme, chiar dacă se luminase afară, și încă nu multă lume ieșise la lopătat zăpada. Ninge de multe zile. Chiar și acum, când scriu, prin geamul de la balcon văd perdele albe de nea căzând din cer fără întrerupere. Nici nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii. În sufletul fiecărui om care privește zăpada, un copil se bate cu un adult. Entuziasmul luptă cu îngrjorarea. Imagini ca în basme se suprapun cu imagini de coșmar. Drumurile nu sunt curățate, și mai ales pe străduțele din cartiere e imposibil să răzbești cu mașina. Niciun utilaj nicăieri. Oamenii alunecă pe gheața ascunsă de nea, riscând să își rupă picioarele. Ambulanțele și pompierii ajung cu greu să își îndeplinească misiunea. Copacii se rup sub greutatea omătului. Acoperișurile mai șubrede riscă să se prăbușească. În Germania e cod violet – aud de existența lui pentru prima oară. Într-o stațiune in Austria sunt sute de oameni blocați din cauz

E vremea de mers la mare

Da, chiar dacă e inceput de septembrie, chiar dacă vara e pe ducă, e vremea de mers la mare. Marea e cea mai frumoasă în extrasezon, când relaţia dintre tine şi ea capătă intimitate, când hoardele de turişti se retrag prin birouri, când unele cluburi se închid, când aerul sărat devine respirabil şi când poţi să te plimbi pe străzile staţiunii fără ca mii de piei transpirate să se lipească de tine. Când vine toamna, marea începe să mă strige. E frumoasă şi primăvara, dar toamna are un aer melancolic pe care îl găsesc irezistibil. Un aer de femeie părăsită. În timp ce scriu, ascult un filmuleţ pe care l-am înregistrat acum doi ani, în septembrie. Marea mugeşte, sălbatică şi de neoprit, pescăruşii săgetează cerul pătat de nori, dungi de lumină proiectate peste puful lor, umbra unei bărci înaintează imperceptibil pe valuri, cerul îşi schimbă faţa de la un minut la altul, doar marea rămâne aceeaşi. Eram la un curs de scriere creativă şi mersesem pe plajă pe la 5 dimineaţa, să prind răsări