Imaginaţi-vă o cabană la munte. O cabană frumoasă, relativ nouă, într-o zonă pitorească, cu verdeaţă şi stânci, cu aer tare şi cu soare.
Imaginaţi-vă jumătate din cabană plină cu pensionari români, şi cealaltă jumătate, plină cu pensionari occidentali.
Românii ar fi îmbrăcaţi în haine preponderent închise la culoare, sobre, negre, maron sau cel mult bej. În picioare ar purta şlapi. Bărbaţii ar avea pe cap şepci cu cozoroc, iar doamnele ar avea părul dat cu soluţie permanent. S-ar trezi cu toţii dis de dimineaţă, şi-ar bea cafeaua, ar mânca o omletă cu slăninuţă şi ceapă şi multă pâine albă, iar apoi ar pune muzică. Ceva de-al nostru. Folclor nou. Şi ar pregăti grătarele, chiar în curtea cabanei, în timp ce ar povesti ultimele isprăvi ale nepoţeilor rămaşi acasă.
Străinii ar fi îmbrăcaţi în haine colorate. Predominant roz, dar şi înflorate sau bleu-ciel. Ar purta în picioare pantofi sport, albi sau coloraţi, şi în spate rucsacuri mici. Pe cap ar avea pălării de soare. S-ar trezi cu toţii dis de dimineaţă, şi-ar bea cafeaua, ar mânca pâine integrală cu brânză şi salată, apoi ar lua-o la picior. Nu s-ar opri până pe vârful muntelui, mergând în ritm susţinut, căci nu le-ar lipsi pregătirea fizică. Şi-ar face fotografii pe creastă, apoi ar lungi puţin traseul, pentru că ar fi prea devreme să se întoarcă la cabană.
Românii privesc ieşirea la pensie ca pe un sfârşit. Ca pe finalul vieţii active. Odată pensionaţi, românilor nu le rămâne decât să se pregătească pentru moarte. Ei nu mai poartă îmbrăcăminte veselă, pentru că, nu-i aşa, la vârsta lor nu se cade. Ei nu fac sport, pentru că nu au făcut nici până atunci şi pentru că nu văd de ce s-ar îngriji de propria condiţie fizică tocmai acum, la bătrâneţe. Ei nu se îngrijesc, pentru că nu au bani de creme şi loţiuni, de spa şi masaj. Sau, dacă îi au, preferă să îi cheltuie pe cadouri pentru nepoţi. Sau pe mâncare. Ei nu merg în vacanţe tot din lipsă de bani. Cel mult, în vizită la copii, în străinătate. Dar şi acolo le e dor de sarmalele de acasă, de telenovelele de la televizor şi de discuţiile cu vecinii.
Nu am scris acest text pentru ca să îmi bat joc de o anumită categorie de români. Am scris acest text pentru că am fost recent în străinătate şi am avut un şoc văzând oameni în vârstă pe munte sau la piscină, în număr mare, sau mâncând în restaurante selecte. Am avut un şoc, pentru că ştiu că la noi nu se întâmplă aşa.
Poate că ideea unui hotel plin pe jumătate cu pensionari români şi pe jumătate cu pensionari occidentali nu ar fi rea deloc, din perspectiva unui schimb cultural. Poate că banii nu sunt singura piedică din faţa vâstnicilor români. Poate că şi o schimbare de mentalitate ar fi bună. Pensionarea nu e finalul vieţii. Poate fi doar începutul libertăţii.
Imaginaţi-vă jumătate din cabană plină cu pensionari români, şi cealaltă jumătate, plină cu pensionari occidentali.
Românii ar fi îmbrăcaţi în haine preponderent închise la culoare, sobre, negre, maron sau cel mult bej. În picioare ar purta şlapi. Bărbaţii ar avea pe cap şepci cu cozoroc, iar doamnele ar avea părul dat cu soluţie permanent. S-ar trezi cu toţii dis de dimineaţă, şi-ar bea cafeaua, ar mânca o omletă cu slăninuţă şi ceapă şi multă pâine albă, iar apoi ar pune muzică. Ceva de-al nostru. Folclor nou. Şi ar pregăti grătarele, chiar în curtea cabanei, în timp ce ar povesti ultimele isprăvi ale nepoţeilor rămaşi acasă.
Străinii ar fi îmbrăcaţi în haine colorate. Predominant roz, dar şi înflorate sau bleu-ciel. Ar purta în picioare pantofi sport, albi sau coloraţi, şi în spate rucsacuri mici. Pe cap ar avea pălării de soare. S-ar trezi cu toţii dis de dimineaţă, şi-ar bea cafeaua, ar mânca pâine integrală cu brânză şi salată, apoi ar lua-o la picior. Nu s-ar opri până pe vârful muntelui, mergând în ritm susţinut, căci nu le-ar lipsi pregătirea fizică. Şi-ar face fotografii pe creastă, apoi ar lungi puţin traseul, pentru că ar fi prea devreme să se întoarcă la cabană.
Românii privesc ieşirea la pensie ca pe un sfârşit. Ca pe finalul vieţii active. Odată pensionaţi, românilor nu le rămâne decât să se pregătească pentru moarte. Ei nu mai poartă îmbrăcăminte veselă, pentru că, nu-i aşa, la vârsta lor nu se cade. Ei nu fac sport, pentru că nu au făcut nici până atunci şi pentru că nu văd de ce s-ar îngriji de propria condiţie fizică tocmai acum, la bătrâneţe. Ei nu se îngrijesc, pentru că nu au bani de creme şi loţiuni, de spa şi masaj. Sau, dacă îi au, preferă să îi cheltuie pe cadouri pentru nepoţi. Sau pe mâncare. Ei nu merg în vacanţe tot din lipsă de bani. Cel mult, în vizită la copii, în străinătate. Dar şi acolo le e dor de sarmalele de acasă, de telenovelele de la televizor şi de discuţiile cu vecinii.
Nu am scris acest text pentru ca să îmi bat joc de o anumită categorie de români. Am scris acest text pentru că am fost recent în străinătate şi am avut un şoc văzând oameni în vârstă pe munte sau la piscină, în număr mare, sau mâncând în restaurante selecte. Am avut un şoc, pentru că ştiu că la noi nu se întâmplă aşa.
Poate că ideea unui hotel plin pe jumătate cu pensionari români şi pe jumătate cu pensionari occidentali nu ar fi rea deloc, din perspectiva unui schimb cultural. Poate că banii nu sunt singura piedică din faţa vâstnicilor români. Poate că şi o schimbare de mentalitate ar fi bună. Pensionarea nu e finalul vieţii. Poate fi doar începutul libertăţii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu