Există, undeva lângă Baia Mare, un hotel al prieteniei. E o casă frumoasă, unde în fiecare vară are loc o tabără de creaţie. Cel care o stăpâneşte cheamă aici, an de an, scriitori, artişti plastici, muzicieni şi actori, şi timp de o săptămână locul devine foarte animat. Oaspeţii vin acolo ca să creeze, dar şi ca să se simtă bine unii cu alţii. Unii scriu, alţii pictează, alţii spun bancuri, cântă şi dansează. Creativitatea e molipsitoare şi se ia ca un virus benefic.
Acest lucru nu ar fi posibil dacă gazda nu ar avea cultul prieteniei şi dacă nu ar fi o persoană extrem de ospitalieră. Orice s-ar zice, să hrăneşti o armată de oameni timp de o săptămână, să îţi cedezi patul pentru altcineva nu e un lucru uşor. E nevoie de multă bunăvoinţă şi de eforturi susţinute, nu doar financiare. Şi totuşi, de-a lungul anilor, toţi cei care au trecut pragul acestei case s-au declarat încântaţi. Niciunul nu s-a plâns, niciunul nu a cârcotit, niciunul nu a spus că n-ar fi fost bine primit. Căci la Hotelul Prieteniei, somnul e cel mai dulce, masa e cea mai bună, băutura e cea mai multă şi atmosfera este inimitabilă. Iar plata se face în versuri.
Oaspeţii nu se plictisesc niciodată. Chiar dacă uneori aleg să se dea în neştire în leagănul de lemn din curte, o fac pentru a putea gândi mai bine, nicidecum din plictiseală. Căci aici e aproape pădurea cu ciupercile ei şi cu cioatele ei încârligate, căutate cu asiduitate de unii colecţionari. Aici e aproape râul în care vara îţi găseşti răcoarea şi pe malul căruia te relaxezi pescuind. Aici găseşti artefacte pe care le poţi admira zile la rând, fără să te plictiseşti. Aici găseşti oameni-biblioteci, pe care îţi face plăcere să îi asculţi la orice oră din zi şi din noapte.
Hotelul Prieteniei este deschis tuturor iubitorilor artelor. Chiar şi în timpul anului, pe aici trec adesea zeci de oaspeţi, unii dintre ei mari personalităţi ale literaturii, ale artelor plastice sau ale muzicii. Uşa nu este niciodată închisă. Ea se află la capătul unui drum şerpuit, pe care, într-un anumit punct, se găseşte o săgeată cu inscripţia ARCHEUS. Înainte să intri pe uşă trebuie să te închini la troiţă. Apoi saluţi părul cu fructe zemoase şi câinele negru şi prietenos. Şi de abia apoi dai ochii cu gazda, care te întâmpină cu jovialitate, ca şi cum exact pe tine te-ar fi aşteptat. Îi strângi mâna cu fermitate şi îi spui: „Să trăieşti, Tătucă Marchiş!”.
Acest lucru nu ar fi posibil dacă gazda nu ar avea cultul prieteniei şi dacă nu ar fi o persoană extrem de ospitalieră. Orice s-ar zice, să hrăneşti o armată de oameni timp de o săptămână, să îţi cedezi patul pentru altcineva nu e un lucru uşor. E nevoie de multă bunăvoinţă şi de eforturi susţinute, nu doar financiare. Şi totuşi, de-a lungul anilor, toţi cei care au trecut pragul acestei case s-au declarat încântaţi. Niciunul nu s-a plâns, niciunul nu a cârcotit, niciunul nu a spus că n-ar fi fost bine primit. Căci la Hotelul Prieteniei, somnul e cel mai dulce, masa e cea mai bună, băutura e cea mai multă şi atmosfera este inimitabilă. Iar plata se face în versuri.
Oaspeţii nu se plictisesc niciodată. Chiar dacă uneori aleg să se dea în neştire în leagănul de lemn din curte, o fac pentru a putea gândi mai bine, nicidecum din plictiseală. Căci aici e aproape pădurea cu ciupercile ei şi cu cioatele ei încârligate, căutate cu asiduitate de unii colecţionari. Aici e aproape râul în care vara îţi găseşti răcoarea şi pe malul căruia te relaxezi pescuind. Aici găseşti artefacte pe care le poţi admira zile la rând, fără să te plictiseşti. Aici găseşti oameni-biblioteci, pe care îţi face plăcere să îi asculţi la orice oră din zi şi din noapte.
Hotelul Prieteniei este deschis tuturor iubitorilor artelor. Chiar şi în timpul anului, pe aici trec adesea zeci de oaspeţi, unii dintre ei mari personalităţi ale literaturii, ale artelor plastice sau ale muzicii. Uşa nu este niciodată închisă. Ea se află la capătul unui drum şerpuit, pe care, într-un anumit punct, se găseşte o săgeată cu inscripţia ARCHEUS. Înainte să intri pe uşă trebuie să te închini la troiţă. Apoi saluţi părul cu fructe zemoase şi câinele negru şi prietenos. Şi de abia apoi dai ochii cu gazda, care te întâmpină cu jovialitate, ca şi cum exact pe tine te-ar fi aşteptat. Îi strângi mâna cu fermitate şi îi spui: „Să trăieşti, Tătucă Marchiş!”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu