„Casa asta nu e hotel!”

Când eram adolescentă, mama îmi reproşa adesea: „Casa asta nu e hotel, să vii şi să pleci când vrei!”. Cu varianta: “…să vii aici doar ca să dormi.” Şi în clipa aceea mă umpleam de ură şi îmi spuneam în gând: “Lăsaţi, că o să vedeţi voi cum o să fie când voi fi mare şi voi fi la casa mea!”. Şi îmi imaginam cum voi fi majoră, cu serviciu şi salariu, trăind în propria mea casă, fără să trebuiască să dau explicaţii nimănui şi fără să fiu cicălită toată ziua. Îmi proiectam în minte nopţi albe petrecute alături de gaşca mea, cu muzică rock şi nişte sticle, cu plete scuturate şi cu fălcile durându-ne de atâta râs. Îmi imaginam zile pline, petrecute în oraş, şi mă vedeam ajungând acasă târziu în noapte, fără ca asta să constituie o problemă. În fine, mă vedeam liberă şi independentă.

Inevitabil, anii au trecut. Mi-am pierdut gaşca şi am rămas cu doar câţiva prieteni. Am redus drastic băutura şi am început să apreciez nopţile cu somn bun. M-am schimbat într-atât, încât uneori de abia mă recunosc. Deşi, dacă mă uit la fotografiile vechi, mi se pare că nu m-am schimbat deloc.

Cred că mi-am epuizat rezervele de nebunie în facultate. Atunci m-am distrat cât am putut şi nu m-am dat în lături de la nimic. De abia pe urmă am devenit plictisitoare. Când, pierzându-mi încă o dată gaşca, m-am întors în oraşul natal, am căpătat o slujbă şi am început să îmi câştig salariul. Acum pot face tot ce vreau. Teoretic. Sunt la casa mea, sunt majoră, sunt liberă şi independentă. Şi totuşi, nu mi se prea întâmplă să-mi strâng prietenii, noaptea, la o băută, în “hotelul” meu, ci, mai degrabă, petrecem împreună seri liniştite, cu câte un (singur) pahar de vin şi ceva de ronţăit. Ne privim amuzaţi animalele de companie jucându-se împreună şi comentăm filme cu adolescenţi. În loc să spunem bancuri, discutăm probleme politice la zi şi, drept să spun, nu ne prea vine să râdem.

Am devenit precum erau părinţii noştri când eram adolescenţi. Am devenit aşa cum ne-am promis că nu vom deveni niciodată. Ne-am ataşat fiecare de “hotelul” nostru şi ziua, când suntem ocupaţi până peste cap, ne gândim cu drag la patul de acasă. Nu îmi doresc decât un week-end pe care să îl pot petrece în pijama, citind dintr-o carte bună. Nopţile albe sunt excluse, pentru că lasă prea multe urme pe faţă şi mă fac incapabilă să îmi îndeplinesc sarcinile a doua zi.

În fiecare zi o sun pe mama şi îi povestesc despre programul meu, fără ca măcar ea să-mi ceară asta.