Treceți la conținutul principal

„Casa asta nu e hotel!”

Când eram adolescentă, mama îmi reproşa adesea: „Casa asta nu e hotel, să vii şi să pleci când vrei!”. Cu varianta: “…să vii aici doar ca să dormi.” Şi în clipa aceea mă umpleam de ură şi îmi spuneam în gând: “Lăsaţi, că o să vedeţi voi cum o să fie când voi fi mare şi voi fi la casa mea!”. Şi îmi imaginam cum voi fi majoră, cu serviciu şi salariu, trăind în propria mea casă, fără să trebuiască să dau explicaţii nimănui şi fără să fiu cicălită toată ziua. Îmi proiectam în minte nopţi albe petrecute alături de gaşca mea, cu muzică rock şi nişte sticle, cu plete scuturate şi cu fălcile durându-ne de atâta râs. Îmi imaginam zile pline, petrecute în oraş, şi mă vedeam ajungând acasă târziu în noapte, fără ca asta să constituie o problemă. În fine, mă vedeam liberă şi independentă.

Inevitabil, anii au trecut. Mi-am pierdut gaşca şi am rămas cu doar câţiva prieteni. Am redus drastic băutura şi am început să apreciez nopţile cu somn bun. M-am schimbat într-atât, încât uneori de abia mă recunosc. Deşi, dacă mă uit la fotografiile vechi, mi se pare că nu m-am schimbat deloc.

Cred că mi-am epuizat rezervele de nebunie în facultate. Atunci m-am distrat cât am putut şi nu m-am dat în lături de la nimic. De abia pe urmă am devenit plictisitoare. Când, pierzându-mi încă o dată gaşca, m-am întors în oraşul natal, am căpătat o slujbă şi am început să îmi câştig salariul. Acum pot face tot ce vreau. Teoretic. Sunt la casa mea, sunt majoră, sunt liberă şi independentă. Şi totuşi, nu mi se prea întâmplă să-mi strâng prietenii, noaptea, la o băută, în “hotelul” meu, ci, mai degrabă, petrecem împreună seri liniştite, cu câte un (singur) pahar de vin şi ceva de ronţăit. Ne privim amuzaţi animalele de companie jucându-se împreună şi comentăm filme cu adolescenţi. În loc să spunem bancuri, discutăm probleme politice la zi şi, drept să spun, nu ne prea vine să râdem.

Am devenit precum erau părinţii noştri când eram adolescenţi. Am devenit aşa cum ne-am promis că nu vom deveni niciodată. Ne-am ataşat fiecare de “hotelul” nostru şi ziua, când suntem ocupaţi până peste cap, ne gândim cu drag la patul de acasă. Nu îmi doresc decât un week-end pe care să îl pot petrece în pijama, citind dintr-o carte bună. Nopţile albe sunt excluse, pentru că lasă prea multe urme pe faţă şi mă fac incapabilă să îmi îndeplinesc sarcinile a doua zi.

În fiecare zi o sun pe mama şi îi povestesc despre programul meu, fără ca măcar ea să-mi ceară asta.

Comentarii

  1. Millions of people benefit from the beauty and magnificence of roulette 배당사이트 worldwide. In compliance with state legal guidelines, which do not allow the normal use of a roulette ball for gaming, a special roulette wheel was conceived and crafted. We develop high-quality HTML5 video slots, desk and other on-line real-money video games. Our aim is to disrupt the industry by making gaming each fun and honest for everybody.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

25 de lucruri secrete despre hoteluri

„De la ce inseamna cu adevarat stelele cu care este cotat un hotel pana la sfaturi care sa te ajute in obtinerea unei camere mai bune, iata 25 de lucruri pe care personalul hotelier nu ti le va spune niciodata, dar pe care trebuie sa le stii, daca vrei sa ai o vacanta asa cum iti doresti.” 25. E mult mai probabil sa beneficiezi de discount la un hotel independent. Unele lanturi hoteliere se opun scaderii preturilor. 24. Se presupune ca optiunile eco, cum ar fi renuntarea la a ti se face curatenie in camera in fiecare zi, pot fi uneori o scuza de a nu plati camerista (sau de a-i usura munca). 23. Cameristele au cea mai periculoasa slujba intr-un hotel. Si aici intra tot, de la mutarea constanta a saltelelor si a mobilei, pana la expunerea permanenta la gunoaie, resturi menajere si alte mizerii care iti intorc stomacul pe dos. 22. Lasarea de bacsis pentru camerista este apreciata, dar nu se mai poarta de ceva vreme. 21. Daca totusi decizi sa lasi bacsis, pune-l sub

Orașul iglurilor

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am trezit înconjuraă de troiene. Era devreme, chiar dacă se luminase afară, și încă nu multă lume ieșise la lopătat zăpada. Ninge de multe zile. Chiar și acum, când scriu, prin geamul de la balcon văd perdele albe de nea căzând din cer fără întrerupere. Nici nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii. În sufletul fiecărui om care privește zăpada, un copil se bate cu un adult. Entuziasmul luptă cu îngrjorarea. Imagini ca în basme se suprapun cu imagini de coșmar. Drumurile nu sunt curățate, și mai ales pe străduțele din cartiere e imposibil să răzbești cu mașina. Niciun utilaj nicăieri. Oamenii alunecă pe gheața ascunsă de nea, riscând să își rupă picioarele. Ambulanțele și pompierii ajung cu greu să își îndeplinească misiunea. Copacii se rup sub greutatea omătului. Acoperișurile mai șubrede riscă să se prăbușească. În Germania e cod violet – aud de existența lui pentru prima oară. Într-o stațiune in Austria sunt sute de oameni blocați din cauz

E vremea de mers la mare

Da, chiar dacă e inceput de septembrie, chiar dacă vara e pe ducă, e vremea de mers la mare. Marea e cea mai frumoasă în extrasezon, când relaţia dintre tine şi ea capătă intimitate, când hoardele de turişti se retrag prin birouri, când unele cluburi se închid, când aerul sărat devine respirabil şi când poţi să te plimbi pe străzile staţiunii fără ca mii de piei transpirate să se lipească de tine. Când vine toamna, marea începe să mă strige. E frumoasă şi primăvara, dar toamna are un aer melancolic pe care îl găsesc irezistibil. Un aer de femeie părăsită. În timp ce scriu, ascult un filmuleţ pe care l-am înregistrat acum doi ani, în septembrie. Marea mugeşte, sălbatică şi de neoprit, pescăruşii săgetează cerul pătat de nori, dungi de lumină proiectate peste puful lor, umbra unei bărci înaintează imperceptibil pe valuri, cerul îşi schimbă faţa de la un minut la altul, doar marea rămâne aceeaşi. Eram la un curs de scriere creativă şi mersesem pe plajă pe la 5 dimineaţa, să prind răsări