Când eram adolescentă, mama îmi reproşa adesea: „Casa asta nu e hotel, să vii şi să pleci când vrei!”. Cu varianta: “…să vii aici doar ca să dormi.” Şi în clipa aceea mă umpleam de ură şi îmi spuneam în gând: “Lăsaţi, că o să vedeţi voi cum o să fie când voi fi mare şi voi fi la casa mea!”. Şi îmi imaginam cum voi fi majoră, cu serviciu şi salariu, trăind în propria mea casă, fără să trebuiască să dau explicaţii nimănui şi fără să fiu cicălită toată ziua. Îmi proiectam în minte nopţi albe petrecute alături de gaşca mea, cu muzică rock şi nişte sticle, cu plete scuturate şi cu fălcile durându-ne de atâta râs. Îmi imaginam zile pline, petrecute în oraş, şi mă vedeam ajungând acasă târziu în noapte, fără ca asta să constituie o problemă. În fine, mă vedeam liberă şi independentă. Inevitabil, anii au trecut. Mi-am pierdut gaşca şi am rămas cu doar câţiva prieteni. Am redus drastic băutura şi am început să apreciez nopţile cu somn bun. M-am schimbat într-atât, încât uneori de abia mă recu