Hoteluri in Baia Mare

Când eram copil, tata și bunicul, pasionați montaniarzi, mă luau adesea cu ei pe munte. Nu mai știu de câte ori am bătut Munții Rodnei – au fost multe! Și înainte, și după Revoluția care a venit când eu aveam 11 ani.
De obicei ne cazam în Borșa Complex, dar nu în hotelurile acelea mari, în care intram doar când bunicul dorea să bea cincizeci de coniac, ci într-o casă particulară.
Era casa lui Ștefan (cu accent pe e), despre care am aflat că a trecut în altă lume de abia în urmă cu câteva zile.
Ștefan ne caza într-o casă ridicată special pentru oaspeți, cu podele din lemn și covoare țesute la război, cu paturi moi acoperite cu cergi și cu o sobă de teracotă în care duduiau lemnele.

Acolo ne retrăgeam noi, înfrigurați și obosiți, după vreo tură pe munte care ținea aproape o zi întreagă. Și camera lui Ștefan ni se părea cel mai frumos și mai primitor hotel.

Uneori, când voiam să ajungem mai departe, ne cazam la cabana meteo de lângă lacul Iezer. Lacul limpede care are forma hărții Români…

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am trezit înconjuraă de troiene. Era devreme, chiar dacă se luminase afară, și încă nu multă lume ieșise la lopătat zăpada. Ninge de multe zile. Chiar și acum, când scriu, prin geamul de la balcon văd perdele albe de nea căzând din cer fără întrerupere.

Nici nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii. În sufletul fiecărui om care privește zăpada, un copil se bate cu un adult. Entuziasmul luptă cu îngrjorarea. Imagini ca în basme se suprapun cu imagini de coșmar. Drumurile nu sunt curățate, și mai ales pe străduțele din cartiere e imposibil să răzbești cu mașina. Niciun utilaj nicăieri. Oamenii alunecă pe gheața ascunsă de nea, riscând să își rupă picioarele. Ambulanțele și pompierii ajung cu greu să își îndeplinească misiunea.
Copacii se rup sub greutatea omătului. Acoperișurile mai șubrede riscă să se prăbușească. În Germania e cod violet – aud de existența lui pentru prima oară. Într-o stațiune in Austria sunt sute de oameni blocați din cauza …

Puțini români obișnuiesc să plece în călătorie de Crăciun. Pentru cei mai mulți dintre noi, Crăciunul înseamnă „acasă”, „familie”. Dacă totuși vor un peisaj nou de Nașterea Domnului, cel mai probabil turiștii vor alege o pensiune. Cele mai multe dintre acestea s-au adaptat și includ turiștii în ritualul pregătirilor de Crăciun: tăierea porcului și pregătirea cărnii, prepararea cozonacilor și a sarmalelor, cărora li se adaugă plimbări cu sania sau căruța și, desigur, multe colinde. E un „meniu” standard, menit să le dea oamenilor iluzia că retrăiesc vremurile copilăriei în casa bunicior. Și prinde de fiecare dată.

Pentru cei care preferă un Crăciun urban, există hotelurile. Cu holurile lor largi în culori reci, camerele aproape identice și mobila fără personalitate, acestora le e mai greu să le dea turiștilor senzația de „acasă”. Și totuși se poate. Un brad împodobit și câteva ghirlande fac minuni. La fel și un meniu tradițional în seara de Crăciun și câteva colinde românești. Mai ales…

Atunci când plecăm de acasă pentru mai mult timp, ceva în mintea noastră se schimbă. Ne schimbăm tabieturile, căutăm noul, „schimbăm aerul”, cum se spune. Aerul din jur și aerul nostru, adică starea de spirit. Nu e o legendă, e adevărul. De multe ori, când suntem într-un impas, prietenii ne recomandă să facem o călătorie. Asta ne poate ajuta să ieșim din starea de tristețe prelungită, să luăm o decizie grea sau să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. În general, o călătorie este un prilej de sondare a propriului interior, de meditație, de regăsire.

Depinde de mai mulți factori unde și cum vom alege să facem această călătorie. Într-o capitală zgomotoasă, cu cluburi de noapte și baruri. La mare, într-o iarnă înghețată, când zgomotul repetitiv al valurilor te face să te gândești la eternitate. La munte, într-o toamnă aurie, a cărui soare prietenos îți încălzește inima plină de îndoieli.

Oricum ar fi, camera în care te vei caza este foarte importantă. Și nu e important doar ca scurgerea d…

În urmă cu câteva zile, un vechi prieten al meu, om de afaceri, m-a vizitat acasă. Nu ne mai văzusem de câteva luni. La un pahar de vin, mi-a spus că dorea să îşi extindă afacerile şi că tocmai îşi cumpărase un motel. Motelul era în stare destul de bună, trebuia doar cosmetizat puţin, cheltuielile nu ar fi fost mari. Şi totuşi, prietenul meu era neliniştit. Motelul era situat într-o staţiune montană din judeţ, unde mai existau şi alte asemenea spaţii de cazare. Nu era tocmai urât, dar era lipsit de strălucire, mai ales la exterior, şi ar fi vrut să îl facă mai atrăgător, fără a cheltui foarte mult. Se gândise să îi schimbe zugrăveala, să folosească nişte culori mai vii, şi să pună muşcate la ferestre. I-am spus că ideea îmi place. Şi totuşi, prietenului meu nu i se părea suficient.

Adevărul e că nu am ştiut cum să-l ajut. Desigur, idei ar fi fost, dar toate erau costisitoare. Când a plecat, m-am simţit cumva vinovat. Nu-i fusesem de niciun folos. Prietenul meu venise la mine plin de s…

Mi-am trăit copilăria în vremea comunismului. Nu vreau să fiu cicălitoare, să ridic degetul arătător în aer şi să spun, cu glas tremurat, „Maică, pe vremea mea se mânca salam cu soia”, dar adevărul e că lipsurile erau mari atunci. Erau vremuri cenuşii, triste.

Dar mergeam la mare destul de des. Iar acolo lucrurile stăteau puţin altfel. Pe plajă umblau vânzători ambulanţi, care vindeau “bomboane agricole”, adică seminţe de floarea soarelui, dar şi “ciungă”, adică chewing-gum (gumă de mestecat) şi ţigări, BT, Marlboro şi Kent, din câte îmi amintesc. Era ca şi cum fericirea însăşi s-ar fi plimbat printre cearceafurile înfierbântate de soare. Şi mai erau cluburile de noapte, cu muzică străină şi dansatoare semidezbrăcate, învăluite în pene de struţ, şi cu mese pline de Pepsi Cola şi alune.

Stăteam la hotel. Ţin minte şi acum cât mă plimbam pe holul hotelului, prin faţa unei vitrine anume. Era un “shop”, un magazin unde se vindeau produse pe valută. Magazinul era destinat turiştilor străini,…