Hoteluri in Baia Mare

În iarnă am participat la atelierul de Dream Management susținut de Mirela Oprea. O știu pe Mirela de ani de zile, am fost colege de cameră în căminul din Cluj. Eu eram studentă la Jurnalism, ea, la Psihopedagogie. De o vreme și-a luat un an sabatic și nu face altceva decât să susțină astfel de ateliere peste tot în țară. În iarnă a ajuns și în Baia Mare.

Am fost câteva participante. Trebuia ca fiecare dintre noi să enunțe un vis al ei. Eu aveam mai multe, dar m-am oprit asupra dorinței de a călători. În topul meu se situau pe primele locuri Elveția și Portugalia.

De vreo săptămână am aflat că voi merge, într-adevăr, în Elveția. Am fost invitată la o conferință la care de câțiva ani îmi doresc să particip. Nu am reușit până acum: din lipsă de timp, din lipsă de bani, sau pentru că au fost alte priorități.

Voi locui câteva zile în Caux, într-un castel, lângă un lac, într-un superb decor montan. Nu e un hotel, e un centru de conferințe atipic, deservit de voluntari. Un loc în care se vorbe…

Am pisică de vreo patru ani. Înainte am avut un câine, care a trăit mai bine de 12 ani. Ca mine sunt foarte mulţi români, care deţin acasă un animal de companie şi care suferă când trebuie să plece în vacanţă fără acesta.

“Măreția și progresul moral al unei societăți nu pot fi judecate decât după modul în care își tratează animalele”, spunea Mahatma Gandhi. Animalele trebuie înconjurate de iubire şi respect. Sunt nişte suflete, ca şi noi, cu sensibilitate şi inteligenţă. Atunci când plecăm în concediu şi le lăsăm acasă, în grija unor vecini, sau la un hotel special pentru animale, ele suferă enorm. Unele plâng, altele refuză hrana, altele devin letargice.

Cred că ceea ce lipseşte din România (sau eu, cel puţin, nu am cunoştinţă de existenţa unui asemenea loc) sunt hotelurile şi pensiunile în care te poţi caza împreună cu animalul tău de companie. Există încă o reticenţă faţă de primirea animalelor în unităţile de cazare, de parcă aceste animale nu ar fi obişnuite oricum să doarmă înău…

De cum soarele își arată fețișoara pe cer, iar natura iese din hibernare, imaginația noastră o ia razna. Ne gândim, desigur, la concedii, la mare, la munte, la grătare, bere și înghețată. Nouă, profanilor, ne-ar plăcea să știm că deja hotelierii au început să pună camerele la punct, să bată covoarele, să șteargă praful, să curețe rujul de pe oglinzile din baie și mucurile de țigări din balcoane.

Între timp, noi tăiem lucrurile care nu sunt absolut necesare de pe lista de cumpărături și încercăm să punem bani la ciorap. Sau la bancă, după caz.

Și, ca în fiecare an, ne vom gândi cum este mai rentabil să ne petrecem concediul: în țară, sau afară? Ne vom face calcule, vom pune în balanță avantaje și dezavantaje, vom compara trenul cu avionul și Marea Neagră cu Marea Mediterană, prețurile la friptură de porc și cele la fructe de mare etc etc.
În ultimii ani, în urma unor asemenea analize, România pierdea. Mulți turiști români ajungeau la concluzia că e mai ieftin și mai sănătos să treacă gran…

Plouă. Ploaie de primăvară, bună, fertilă. Ploaie care va face totul să înverzească, iar grădinile și câmpurile să se acopere cu stropi colorați din petale. Ploaie tristă, care taie chef, taie speranță. Tocmai vin din oraș, murată și înfrigurată,  și cu o dorință clară înmugurindu-mi în creier.

Aș vrea să merg undeva, într-un oraș necunoscut. Să mă cazez la un hotel din centru, cu un personal amabil, într-o cameră cu balcon din fier forjat și vedere spre intersecția cea mare. Să urc în cameră, să fac un duș fierbinte, cu un săpun de lavandă, să mă îmbrac într-un halat de baie alb, gros și pufos, să îmi iau în picioare papucii asortați și să mă afund în fotoliu. Un fotoliu mare, confortabil, cu un spătar mult prea înalt și cu o pătură cadrilată deasupra. Aș deschide o carte și aș savura lectura, având sub ochi, pe geam, agitația orașului.

Apoi, la un moment dat, aș suna la room service și aș comanda un thé gourmand, un ceai fierbinte cu petale de trandafiri și cu prăjiturici, dar și u…

Când eram copil, tata și bunicul, pasionați montaniarzi, mă luau adesea cu ei pe munte. Nu mai știu de câte ori am bătut Munții Rodnei – au fost multe! Și înainte, și după Revoluția care a venit când eu aveam 11 ani.
De obicei ne cazam în Borșa Complex, dar nu în hotelurile acelea mari, în care intram doar când bunicul dorea să bea cincizeci de coniac, ci într-o casă particulară.
Era casa lui Ștefan (cu accent pe e), despre care am aflat că a trecut în altă lume de abia în urmă cu câteva zile.
Ștefan ne caza într-o casă ridicată special pentru oaspeți, cu podele din lemn și covoare țesute la război, cu paturi moi acoperite cu cergi și cu o sobă de teracotă în care duduiau lemnele.

Acolo ne retrăgeam noi, înfrigurați și obosiți, după vreo tură pe munte care ținea aproape o zi întreagă. Și camera lui Ștefan ni se părea cel mai frumos și mai primitor hotel.

Uneori, când voiam să ajungem mai departe, ne cazam la cabana meteo de lângă lacul Iezer. Lacul limpede care are forma hărții Români…

Când am ieșit azi dimineață din casă, m-am trezit înconjuraă de troiene. Era devreme, chiar dacă se luminase afară, și încă nu multă lume ieșise la lopătat zăpada. Ninge de multe zile. Chiar și acum, când scriu, prin geamul de la balcon văd perdele albe de nea căzând din cer fără întrerupere.

Nici nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii. În sufletul fiecărui om care privește zăpada, un copil se bate cu un adult. Entuziasmul luptă cu îngrjorarea. Imagini ca în basme se suprapun cu imagini de coșmar. Drumurile nu sunt curățate, și mai ales pe străduțele din cartiere e imposibil să răzbești cu mașina. Niciun utilaj nicăieri. Oamenii alunecă pe gheața ascunsă de nea, riscând să își rupă picioarele. Ambulanțele și pompierii ajung cu greu să își îndeplinească misiunea.
Copacii se rup sub greutatea omătului. Acoperișurile mai șubrede riscă să se prăbușească. În Germania e cod violet – aud de existența lui pentru prima oară. Într-o stațiune in Austria sunt sute de oameni blocați din cauza …